Și am privit cu toții spre cer :)

     Nu mai știu de unde am auzit de cartea ”Și am privit cu toții spre cer...” - Tommy Wallach și care a fost motivul pentru care m-am apucat să o citesc. Poate mi-a plăcut coperta sau vreo idee întâlnită pe undeva, habar n-am, dar știu sigur că ceva mi-a atras atenția.

     M-am apucat să citesc cartea într-o perioadă în care gândul îmi era cam hai'hui și vreau să cred că ăsta e singurul motiv pentru care am reușit cu greu să o termin. Mi-a luat mai mult timp decât credeam inițial, am avut de gând să renunț, dar am reușit în cele din urmă să o finalizez.
      Privesc des spre cer și îmi vin în minte fel de fel de gânduri. Multe. Unele roz, altele colorate, altele în alb și negru. Cred că de asta și iubesc atât de mult cerul! Are șansa în câteva momente să se transforme! Acum e acoperit de nori, dar în câteva minute strălucește iar soarele. Sau poate rămâne gri zile întregi, dar momentul în care apare culoarea totul se transformă...
     Ideea în sine mi-a plăcut tare și gândul de ”cum îți trăiești viața până la sfârșitul lunii, care se pare că nu e prea departe” pare de-a dreptul incitant.
     Printre toate problemele existențiale - asteroidul care pare să anunțe sfârșitul lumii - transformă liceului într-o perioadă și mai complicată decât este și probleme adolescentine care oricum sunt de tot felul par să se înmulțească; printre răzvrătiri si calm specific vârstei, dorințe și visuri, dureri și frământări, asteroidul ridică noi întrebări, noi încercări și un amestec... din care am ieșit cam bulversată.

#zâmbește #iubeșteviața :)