joi, 14 martie 2019

Chiar, cum ar fi? :)

     Ieri, pagina de Facebook a avut problemele bine cunoscute la nivel internaţional. Nu grave, doar nu reuşeam să postez nimic si la un moment dat nici opţiunea de like nu funcţiona. Am crezut iniţial că e o problemă la mine, dar timpul trecea şi începeam să mă agit... un pic. Până să caut informaţia şi să aflu că e o problemă aproape generală m-am gândit cum ar fi dacă într-o zi m-aş trezi fără acces la cont; dacă nu l-aş mai putea folosi, dacă n-aş mai putea lua legătura cu nimeni, dacă tot ce a fost în anii ăştia s-ar opri brusc, aşa, dintr-o dată?
     Facebook a devenit aşa indispensabil încât gândul ăsta e năucitor: dacă toate amintirile ţi-ar rămâne blocate pe o pagină pe care n-ai mai putea să o accesezi, dacă tuturor contactelor tale de pe facebook n-ai avea şansa să le explici, dacă n-ai mai putea să citeşti nici un mesaj, dacă n-ai mai putea să ai nici o activitate... cum ar fi? Gândul ăla că faci o altă pagină de facebook nu e chiar simplu pentru cineva care în anii ăştia nu şi-a modificat măcar o dată numele de utilizator. 
     Îmi promit că după momentul ăsta o să scriu mai mult pe blog, o să devin mai activă aici, să avem un spaţiu de rezervă! Nu se ştie niciodată! 
     Dacă într-o zi, Hoinărind printre cuvinte ar dispărea, aţi realiza asta? I-aţi simţi în vreun fel lipsa?

#zâmbeşte, #iubeşteviaţa :)

luni, 25 februarie 2019

Suntem sau doar ne prefacem? :)

Undeva, părinţi stau lângă patul de spital al copilului sperând la minuni; altundeva, copii plâng părintele care nu mai e; o altă persoană luptă pentru supravieţuire...
Şi noi?! 'Suntem proşti sau ne prefacem?' aşa era titlul iniţial. :D
Noi ne plângem că nu se răspunde la telefon sau la mesaj; poate omul dormea, poate vorbea cu mama sa, poate era la cumpăraturi, poate... Ne plângem că nu suntem înţeleşi, că vrem, că n-avem, că vrem iar, că nu ni se dă, că nu ni se face. Aşa, şi? Noi cui dăm? Noi cui facem? Noi pe cine înţelegem? Noi, doar noi avem probleme, doar nouă ne este greu, doar noi suferim cum alţii n-au mai suferit. Şi e real, fiecare suferinţă e unică în felul ei!
Dar imaginează-ţi dacă omul ăla de care în momentul ăsta te-ai săturat, e încăpăţânat, nu-l înţelegi, e aşa diferit de tot ce vrei tu... ar disăprea, cum ar fi? Ar fi bine, ţi s-ar rezolva problemele? Sau ai începe iar că viaţa e nedreaptă, e grea, e dureroasă? De ce suntem tentaţi să ne dorim lucruri pe care nu le înţelegem? De ce credem că dacă am avea doi copii sau trei nepoţi am fi mai fericiţi?
Unii îşi doresc copii perfecţi, fără însă a şti ce aşteaptă, de fapt. Ei vor, aşa, cum văd pe la alţii. Dar s-ar putea ca perfecţiunea aia să o deteste imediat ce o ating. Unii s-au plictisit de părinţii pentru că le oferă, pentru că vor, pentru că cer... undeva, alt copil ar da orice să-şi îmbrăţişeze părintele.
Suntem aşa ciudaţi! Ne dorim lucruri şi când, printr-un joc al sorţii, le primim, ne dăm seama că nu e ceea ce voiam. Vrem iubire, vrem atenţie, vrem afecţiune; dar, hei!, când le avem, de fapt, le voiam altfel... şi iar începem că n-avem, că vrem, că iar...
Poate ar trebui să privim mai mult spre cer şi să oferim înainte să ne dorim; să fim noi ce nu sunt alţii! Să fim noi cum am dori să fie ceilalţi! De obicei întâlnim oamenii de care avem nevoie, nu pe cei care credem noi ca ne-ar face viaţa mai frumoasă, dar în alergarea asta continuă nici nu-l băgăm de seamă pe omul pe care tocmai l-am întâlnit!
Poate scopul ăla spre care încerci să alergi nu e pentru tine, nu e drumul tău şi nu acolo se găseşte bucuria ta! Poate de asta te impiedici, poate de asta cazi... din alt unghi lumea se vede altfel! Ia-ţi o clipă şi analizează ce se întâmplă. O clipă doar, şi-atât!
#zâmbeşte, #iubeşteviaţa :)