luni, 21 decembrie 2020

Gânduri! :)

     Pentru cuvintele și gândurile voastre vă sunt recunoscătoare. :)
     Vă mulțumesc pentru că sunteți aici și mai ales pentru că rămâneți. Apreciez că - deși uneori nu comunic cu voi atât de mult pe cât aș vrea - sunteți înţelegători.

     În ultima perioadă n-am reușit să accesez mesajele private. Vedeam că îmi scrieți, dar îmi era imposibil să le citesc. Cum n-am prieteni care să îmi rezolve probleme de genu' am tot încercat să rezolv cumva situația. Era frustrant să nu răspund la mesaje, chiar dacă uneori se mai întâmplă să fac asta cu întârziere. Dar acum nu mai depindea doar de mine așa că era enervant. Bun... Am tot încercat, am citit, m-am informat. Părea o situație doar la mine.  

     M-am gândit să renunț pentru următoarea perioadă la secțiunea de mesaje și la anul să văd ce pot rezolva. Zilele trecute (tot cu gândul la problema asta) mi-a mai trecut o idee prin minte. Momentul ala de euforie, de bucurie... când am realizat că pentru moment e rezolvata problema este greu de descris. Bucuria că am reușit îmbinată cu cea că voi răspunde curând la mesaje... e euforie pură. 
     Cred că știți sentimentul ăla de emoție, de bine... după ce reușiţi ceva, după ce găsiți soluția mult căutată. Cumva am luat situația asta ca pe cadoul meu în avans de la Moș Crăciun. Și e tare frumos sentimentul! Asta vad eu prin Magia Crăciunului: să nu pot să explic exact cum s-a întâmplat, să nu se cumpere sau sa aibă un preț. Să fie ca o întâmplare... magică! 
      Credeți! Lucrurile bune se întâmplă doar că uneori nu le privim ca pe magii ci ca pe lucruri care ni se cuvin, lucruri care se întâmplă normal și firesc. Oare așa să fie? Oare nu cumva este o graniță fină între 'firesc' și 'magic'? 

#zâmbește, #iubeșteviaţa :)

Să nu lași pe nimeni să te facă să renunți! :) 

joi, 22 august 2019

Nu mult înainte de a ne naşte

     Sunt genul de persoană care am evitat cărţile despre războaie, lagăre de concentrare şi filmele de acelaşi gen. Nu mă împac prea bine cu ideea asta de moarte. Am citit crimă şi spionaj, dar când alţii decid pentru viaţa ta doar pentru că pot mi se pare înfiorător. Prea multă durere, prea multă suferinţă... Nu mai ştiu cum am reuşit să citesc prima carte despre Auschwitz, dar m-a impresionat atât de tare, mi-am dat seama că habar n-am istoria minimă care s-a petrecut în anii abia trecuţi.
     Îmi amintesc nişte poveşti din copilărie cu bunica şi războiul, când pe front, printre militari, a fost la un pas de moarte. Probabil atunci mintea mea a pus o barieră de protecţie pentru tot ce ţine de război şi cruzime.
     După prima carte a urmat a doua, a treia şi m-am tot trezit citind despre lagărul de la Auschwitz, impresionată tare de drama acelor oameni. De timpul pe care îl trăim noi şi de problemele pe care credem că le avem. Uităm să fim recunoscători vieţii, uităm că trăim la câţiva ani distantă de crimele în masă, uităm de executările fără explicaţii, de camerele de gazare şi experimentele şocante. Da, toate astea s-au întâmplat într-o perioadă cu nu mult înainte de a ne naşte noi.
     Zilele trecute am dat, sub formă de recomandare, peste filmul The Soviet Story şi credeam că sunt pregătită să îl văd. Doar citisem câteva cărţi despre deportare, tatuare, gazare, teroare... N-am fost! M-am uitat în vreo trei zile la el, pe bucăţi. Sunt sensibilă, ce mai. 
      Mărturiile sunt cutremurătoare, şocante şi dureroase. Sunt drame pe care nu o să le putem înţelege vreodată. Sunt familii care au fost despărţite fără explicaţii, sunt oameni torturaţi fără vină şi poveşti ale supravieţuitorilor care ne emoţionăm. Sunt vieţile unor oameni care probabil nici n-au înţeles prea bine ce li s-a întâmplat. Noi putem înţelege? 

#zâmbeşte, #iubeşteviaţa :)
Nu lăsa pe nimeni să te facă să renunţi!