Povești de vreo săptămână! :)
„Cuvinte nu pot să aleg, să spun tot ce simt ...!”
Ieri am stat vreo oră și ceva pe un hol de spital privind aproape detașată emoțional ce se întâmpla pe acolo.
Agitația mi s-a părut un pic forțată în comparație cu evenimentele din acel moment dar important era că mișunau pe acolo din toate părțile asistente, infirmiere, alți asistenți și alți infirmieri. Și alții!
Și-o doamnă doctor. Pentru șase sau șapte saloane am văzut doar una. Doamne, cât s-a mai agitat femeia aia. Și credcă a refuzat și-o șpagă. Ah, deci se mai poate (sau poate era doar „prea pe față!”).
Am stat cu urechile ciulite ascultând discuția dintre ea și membrii unei familii - clar, când suntem implicați emoțional nu mai gândim logic - și-a fost atâta logică în tot ceea ce a spus medicul ăla!
Tot ea, doamna doctor, mă privește suspect și se interesează de prezența mea acolo. După ce am lămurit-o ne-am văzut fiecare de ale nostre. O bârfă scurtă între câteva asistente și iar un pic de agitație apoi totul s-a liniștit. Câte un bolnav se plimbă pe hol ( rar studiez oamenii însă unora le-am analizat mersul și privirea, și mi-am dat seama că ascundem în noi forțe pe care nici nu ne gândim că le avem!) cu pași mărunți. :)
Aceeași doamnă doctor n-are timp „două minute!” pentru a vorbi cu membrii altei familii și iar alte cadre medicale se plimbă grăbite prin fața mea. Aproape înainte de a pleca văd pentru ceva vreme (moment în care mi-au trecut prin minte secvențe din copilărie!) femeia care nu mai semăna deloc cu cea e are am întâlnit-o acum vreo două luni. Cred că nici nu aș fi vrut să plec cu imaginea asta din spital.
Tot ieri, alt tip de spital - de calculatoare. După trei săptămâni de comă și cine știe câți specialiști (de vreo trei știu eu!) pacientul meu se afla la terapie intensivă. O groază de timp am încercat să îi explic omului ăla că „tot ce ține de memoria laptopului țin în mână!” și el că n-are cum „nu, și nu, și nu!”. Nu știu eu care e treaba cu „http și html” dar e tare fain când văd specialiști fâstâcindu-se :D și atunci le zâmbesc doar și nu mai zic nici eu nimic. :) Când am văzut „tabelul elementelor fericite!” toate zâmbetele mele nezâmbite din iulie și-au revenit. :)
Azi, aproape de începutul zilei, doctorul de oameni face recomandări pe care mi-e greu să le accept. Seara pare ciudată, ca toată ziua în sine, iar începutul nopții a adus confirmarea. Încă o piesă din puzzle-ul copilăriei mele se transformă.
Și totuși, merg mai departe. :)
Zâmbește! Iubește viața :)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Vreau să-ți știu părerea :)