Ziua 7, ziua 8 și ceva în plus ...

Ziua 7, ziua 8 și ceva în plusJ

Luni a fost o zi liniștită, început de săptămână fără prea mari evenimente, câteva cumpărături, schimb de numere de telefon și senzația de chef de nimic. Pe la 4 vorbesc cu Km și o întreb dacă nu mi-a văzut pisica disparută de dimineață și așa aflu că pisica mea stă speriată în cireșul vecinului. După alarma de gradul 0 pisica a rămas în copac. Era noapte și frig iar pisica nici nu mai reacționa la chemarea mea pentru că glasul câinelui o facea să tremure de frică...

Mă trezesc dimi dimi să văd ce face pisica; îmi zice mama că a mai coborât câțiva centimetri dar tot la înălțime e. După alaram 0 de dimineață avem pisica recuperată.

Plecăm la cumparături doar pentru a pleca de acasă, e liniștitor și frumos.

Miercuri mi-am luat în serios rolul, profit că plec singură de acasă și cumpar ... iar aparent doar tâmpeniiJ. Plec cu Km, aceeași poveste urâtă cu acei căței comunitari practic nevinovați dar care pe mine mă sperie îngrozitor, revin acasă, mai click-uiesc un pic pe net, apoi urmează o serie de viziteJ. Vizita zilei: la tataL

E prea târziu pentru a mai face invitații, așadar o lăsăm pe altădatăJ

Joi e somnoros și cam morăcănos, nu are chef de nimic și se plimbă alene printre ceva cumpărături, cu o cafea dulce și cam atât.

Vineri, nu e prea diferită de joi, e încă frig și viscolește. E vreme de stat în casă și asta fac până pe la 4 și cevaJ; revederi, întâlniri și evident gafe, că nu au mai fost de multJ, e totul bine până la final, doar că finalul e mult trecut de miezul nopții, aproapte de 3;

E deja 6 jumătate și clar că e sâmbătă. Mult prea multe, mult prea mult stres și agitație, emoție plăcută și senzații contradictoriiJ. Gata Nicos, te-am trecut și pe tine la categoria uitucilor (și nici măcar nu e de rău!!!)

Seara se sfârșește devreme, înainte de 10 dar cu o durere uriașă de cap și cu o încăpățânare și mai mare din partea mea pentru că am refuzat orice gând de a lua o pastilă măcar, dar dimineața pe la 6 și un pic adormită am cotrobăit după nurofenul salvator.

Vine Km, bem o cafea, mai trece timpul, vine seara, căștile în urechi după mult timp și program lejer. Mă cuibăresc lângă mama și când mă trezesc e luni dejaJ

Și trece luni într-un ritm amețitor, ador să o aud pe mama râzând, să văd cum se pierde în cuvinte și se fâstâcește, dar cel mai drag îmi e să o știu prin jur.

Nici nu îmi amintesc de alarma telefonului, deși mama îmi spune că am reacționat când am auzit-o; mă trezesc cu un sfert de ora mai târziu, dar e bine și așa! Mă joc prin zăpadă abia căzută, cunosc oameni noi și mă revăd cu oameni dragi. Gafe din partea mea, surprize din partea lor (Tnk Bo') și impresionată pentru mult timp de acum înainte (tot tu ești subiectul Bo').

Evident discuții inevitabile într-o zi relaxantă despre dragul meu Chivu, care nu se pot sfârși decât cu un zâmbet pe buze, urări de bine, sănătate și cam gata ...

O zi în care m-am amuzat cu Ninette de toate motivele posibile, și nu cred că mai contează subiectul principal.

Miercuri ieșim la o ultimă serie de cumpărături și poate și cea mai aiurea zi, sau cu siguranță cea mai aiurea. Ne pierdem printre telefoane și nervi, un pic de stres și multă agitație. S-a zis totul iar în același timp nimic. Au rămas atât de multe de zis dar nu mai contează nimic, oricum nici nu ar mai fi timp ... Și Inter pierde în finalul nopții și al meciului cu cei de la Bayern, iar noaptea infernală prin definiție își pierde și ultimul zâmbet care ar mai fi existat. Și adorm ...

Mă trezesc devreme, nu mai e timp pentru prea multe, poate doar câteva îmbrățișări și atât.

Lionel nici nu îmi dau seama dacă glumește sau nu, dar nu mai contează. În spatele durerii răspund cu indiferențe care dor însă, și o văd pe mama plecând ...

O strâng pe Veve în brațe dar nu pentru mult timp, sare și fuge; în lumea ei poate totul e la fel ca până acum, poate că încă nu realizează nimic, doar poate ...

Și adorm! Când mă trezesc e altfel ... Răsuflu adânc și zâmbesc. Zâmbesc trist. E aiurea când te atașezi de ceva, de o situație, de cineva. Dar nici indiferentă nu pot să rămân. Și atunci poate e mai bine să mă bucur măcar câteva zile, chiar dacă după, totul devine la fel ...