Cine îmi poate promite că într-o zi o să se întoarcă ...

Desenez cu creioane invizibile în alb și negru, pictez în culori pe o pânză de păianjen, culeg cioburile prăfuite, căzute, pierdute, învechite. S-a spart și nici măcar nu știu când sau unde povestea frumoasă a unei copilării. Doar cicatricile mai reamintesc durerile copilăriei, doar semnele care încă existente îmi amintesc de furtunile de frunze uscate dintr-o perioadă colorată și veselă.

• Incercam să refac un puzzle vechi, dar m-a izbit înfiorător de dureros lipsa din ce în ce a mai multor piese. S-au pierdut, iar odată cu ele pierd câte o parte din mine. Le-am pierdut definitiv, s-au transforamt în stele iar de la nivelul pământului privesc mereu fâstâcită și plină de emoție cerul de o frumusețe uimitoare, strălucitor și vesel. Imi place să cred că e vesel.

Vreau să cred că fiecare sclipire de stea e un zambet... Vreau să cred că oamenii copileriei mele sunt fericiți și frumoși. Vreau să cred că ei sunt mesagerii noștri secreți și legătura nostră complice cu Dumnezeu. Sunt credincioasă că sunt puțini cei la care țin și pleacă, departe din vina mea sau pur și simplu pleacă, și cine imi poate promite că într-o zi o să se întoarcă...

• Pe Alina o regăsesc în fiecare amintire a copilariei, de la primul salut până la ultimul rămas bun. De la găletușa umplută cu flori de nuc, până la ultimii cărăbuși pierduți in zbor ...
• Și a plecat Marian în acceași zi cu Alina și vreau să cred că s-au găsit și deapănă întâmplări din viața lor, și râd zgomotos și molipsitor.
• Cătălin, băiatul cu nume de poveste – cum imi place mie să îl alint... Eram pitică, mă uitam la fotbal de câteva luni, departe de a întelege fenomenul, puține canale de televiziune, puține știri can-can, dar pagini de ziar citite pe nerăsuflate, articole decupate printre lacrimi și imposibilitatea de a întelege trecere asta atât de scurtă prin viață.
• Gheorghiță – eram în primul an de facultate și totul se năruie când telefonul morocănos mă lasă să citesc veste unei dispariții socante. Clipa în care am descoperit că nu mai vorbim de un noi fermecător ci de un noi comun și de un el mult prea departe.
• Și a fost Laura Stoica ... Și un șoc resimțit prin glasul lui Somnorici ... Oo Doamne, ce mult a ținut pauza aia dintre “a murit...” și numele ei.
• Nu a luat totul de la viață dar a plecat în grabă, poate pentru că Dumnezeu avea nevoie urgent de un actor, chiar dacă a lăsat nefinalizat ultimul său rol aici pentru noi. Și da, am râs și am plâns, și fac asta și acum, pentru că el continuă să transmită emoții, și bucurii, și tot mai multe lacrimi. Un nume simplu Gheorghe Dinică...
• Și zâmbesc... Mi-l amintesc ca îmbinarea perfectă între zâmbet și seriozitate, un luptător care a fost învins. Și l-am plâns cu durere, și îmi amintesc cu drag mereu de Gabi Dobre și diminețile cu el. Și încă nu am citit cartea lui, și încă nu o am... Gabi e omul pe care nu îl pot pierde nici măcar prin praful copilăriei, să îl uit prin vreo ladă veche pe undeva. El are un loc special într-o inimă și o minte de copil copleșit de emoție doar la auzul glasului său.
• Suflet plin ... de prea multe știute și neștiute, de amintiri și regrete, de zâmbete și lacrimi, de sentimente neîmpărtașite și decizii fatale. O respect pe Mădă și m-am îndrăgostit iremediabil de melodiile ei, prea târziu, dar ... da, am ignorat-o din prostia pe care o fac acum cu alți artiști probabil, din monotonia zilei și timpul insuficient pentru a face alte descoperiri.
• Și toți îmi sunt dragi. Și toți au plecat prea devreme pe un drum neștiut nouă, dar care ne lasă să sperăm, să credem că duce spre o lume mai bună, mai frumosă, mai sinceră. O lume dragă unde ajung cei cu adevarat frumoși și buni, oamenii de care Dumnezeu are nevoie și poate pe care îi vom întâlni.