Zilele trecute în timp ce hoinăream pe-aici am dat peste câteva melodii pe care nu le știam (nu prea mă pricep la muzică - există melodiile alea pe care le știu de-o viața și pe care le ascult în diferite momente, există artiștii ăia a căror muzică o ascult doar pentru că au creat dependență și nu mai pot fără, există momentele în care vreau să descopăr ceva nou - și nu mă refer la ce e nou în top, de mult gusturile mele nu mai corespund cu ce e nou în top (sau prea rar!) - ci nou la modul ăla - necunoscut mie. :)
Azi am ascultat melodiile de zilele trecute iar una m-a prins într-un mare fel; i-am căutat versurile și evident că nu le-am găsit dar până la urmă am dat peste ele. Ce dor mi-a fost să citesc ceva așa frumos - mereu îmi fac planuri că o să citesc mai multă poezie, am noroc că muzica are destulă poezie (cel puțin cea pe care o ascult eu!) că-n rest nu-mi prea iese planul ăsta.
Versurile sunt semnate Adrian Păunescu - piesa așa cum am ascultat-o eu - aici :)
Nu regizez distanța dintre noi
Când în bemol, când în diez,
Când înainte, când-napoi,
Putere n-am să regizez
Toată distanța dintre noi.
Ea se creează natural,
Din umbra mea, din umbra ta,
Ca să mă simt un ultim cal
Ce n-are dreptul la o șa.
Stă depărtarea la refren
Și se repetă delirant,
De parcă între noi e-un tren
Ce-mpinge gările-n neant.
Alergi spre mine și alerg,
Pe drumul, zi de zi, mai lung
Și, dacă n-am fugi în cerc,
N-ar fi s-ajungi, n-ar fi s-ajung.
Aceeași muchie de cuțit,
Aceleași pante de noroi,
Mă tem că ne-am obișnuit
Cu depărtarea dintre noi.
Psihologie de amanți,
Narav de camarazi de front,
Mereu mai reci și mai distanți,
Ca orizont de orizont.
Ne e din ce în ce mai greu,
Nu ne putem preface, nu
Un capăt trist al lumii, eu,
Un capăt trist al lumii, tu.
Distanți la suflet și la trup,
Tu mă infirmi, eu te infirm,
Suntem silabe ce se rup,
Dintr-un cuvânt rămas infirm.
Mă-ndemni, așa cum te îndemn,
Să ne unim pe-același ring
Suntem magneți de-același semn,
Ce se doresc și se resping.
Când în bemol, când în diez,
Când înainte, când-napoi,
Putere n-am să regizez
Toată distanța dintre noi.
Ea se creează natural,
Din umbra mea, din umbra ta,
Ca să mă simt un ultim cal
Ce n-are dreptul la o șa.
Stă depărtarea la refren
Și se repetă delirant,
De parcă între noi e-un tren
Ce-mpinge gările-n neant.
Alergi spre mine și alerg,
Pe drumul, zi de zi, mai lung
Și, dacă n-am fugi în cerc,
N-ar fi s-ajungi, n-ar fi s-ajung.
Aceeași muchie de cuțit,
Aceleași pante de noroi,
Mă tem că ne-am obișnuit
Cu depărtarea dintre noi.
Psihologie de amanți,
Narav de camarazi de front,
Mereu mai reci și mai distanți,
Ca orizont de orizont.
Ne e din ce în ce mai greu,
Nu ne putem preface, nu
Un capăt trist al lumii, eu,
Un capăt trist al lumii, tu.
Distanți la suflet și la trup,
Tu mă infirmi, eu te infirm,
Suntem silabe ce se rup,
Dintr-un cuvânt rămas infirm.
Mă-ndemni, așa cum te îndemn,
Să ne unim pe-același ring
Suntem magneți de-același semn,
Ce se doresc și se resping.
Zâmbește! Iubește viața :)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Vreau să-ți știu părerea :)