Și-am început să iubesc noaptea :)

     Deși îmi plac diminețile devreme, alea în care nici soarele parcă nu se grăbește să salute universul, când liniștea nopții încă își cântă cea mai lină melodie și când am senzația că totul nu poate fi decât perfect totuși nu cred că dimineța este pentru mine :) Nu sunt o persoană matinală și nici nu cred că voi fi vreodată deși sincer mi-ar plăcea; însă iubesc prea mult noaptea și misterele ei. :)

     Dacă aș învăța cum să dorm vreo patru - cinci ore pe noapte cred că aș putea să trăiesc magia dimineților și misterul nopților fără a mai pierde ceva din ele, fără să mă gândesc că uneori dacă o trăiesc pe una cealaltă dispare-n somn; asta e una din frustrările mele - e genul de situație în care uneori pierd noaptea ca să câștig dimineața sau invers :)

     Am început să iubesc noaptea când am conștentizat că: „Iar mă uit de jur-împrejur, nu-i nimeni, sunt eu singur, toată lumea a plecat din lumea mea ... ” pe-atunci noaptea mi se părea prea lungă pentru somn, prea misterioasă și-o teamă de necunoscut mă-nvăluia în mister, mi-era frică s-o dorm. În copilăria mea noaptea era făcută pentru somn, și nu - nu pentru că aș fi fost eu copil și-aveam nevoie de somnul ăla, ci pur și simpu că noaptea se doarme. Și-am descoperit noaptea altfel am început să o iubesc, mi-am dat seama că nopțile lungi trec la fel de repede ca zilele cu soare, că misterele nopții nu sunt atât de enigmatice ba chiar au momentee lor pline de magie, de liniște, de calm.

     Și-așa, uneori aș vrea să pot trăi diminețile devreme și toiul nopților, să nu mai pierd prea mult din minunatele clipe, din energia lor, din zâmbetele pe care le regăsesc în stările astea, din tot ceea ce înseamnă și mai ales din cum mă fac ele să mă simt! :)

Zâmbește! Iubește viața :)