Sunt genul ăla de persoană care destul de mult prefer să vorbesc despre nimic. Nu-mi plac întrebările și evit răspunsurile. Știu că sună ciudat dar uneori chiar simt nevoia să fac asta și mi se întâmplă destul de des să pățesc așa ceva cu oameni cu care aș putea să vorbesc despre multe, oameni pe care într-un fel îi cunosc destul de bine și care cred că au început să înțeleagă nevoia asta a mea. Alttceva și mai ciudat decât ceea ce am zis până acum mi se pare faptul că zilele astea am descoperit că în discuțiile astea ale mele despre nimic se ascund de fapt gânduri reale ale mele dar pe care le pot exprima doar în spatele unor „nimicuri”.
Probabil ăsta e un fel al meu de a mă proteja de reacțiile lor la ceea ce îmi mișună mie prin cap, uneori aberant de exagerat, alteori mi se pare atât de normal încât mă mir de ce nu pot vedea normalitatea asta și ceilalți. :)
Din ce în ce mai des mi se întâmplă să realizez că oamenii ca să poată pricepe cu adevărat ceea ce transmit ceilalți au nevoie doar de amintiri comune. E evident că nu o să pricep în veci senzația unui zbor cu parașuta atâta timp cât nu l-am trăit eu - poate să-mi vorbească despre asta oricine în orice mod că eu tot nu înțeleg; dar se schimbă discuția când vorbesc despre un zbor cu parașuta doi oameni care au și făcut asta - ei nici măcar nu au nevoie de multe cuvinte, lor le este suficientă experiența aia. :)
Aici cred că întâmpinăm uneori probleme - vrem ca celălalt să ne înțeleagă, să priceapă evenimente, trăiri și gânduri în stilul nostru dar uităm că probabil persoana cealaltă n-are prea mare idee despre ce zicem noi acolo, că nu poate înțelege - nu că n-ar vrea ci pur și simplu n-are cum! :)
Zâmbește! Iubește viața :)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Vreau să-ți știu părerea :)