Nostalgia - ziua a treia

          Încă o dimineață, încă o cafea târzie și nostalgică într-un fel. Plouă; e o plăaie morocănoasă și rece. Ne uităm cum trec orele și cum ploaia nu dă nici un semn că s-ar opri; mă uit prost la Ninette și luăm în calcul și posibilitatea de a amâna plecarea. Ce ar mai fi o noapte în plus?! Ar mai conta câteva ore?! Dar, sunt ore care contează într-un fel sau altul, iar astea sunt orele care intră în această categorie, deci plecarea e inevitabilă.
          Așadar e final de zile relaxante și în cele din urmă și final de ploaie, final de liniște. Printre ultimile picături de ploaie analizăm obțiunile. Dacă atunci când am venit, mi-au fost suficiente doar cele 45 de minute acum nici cele câteva ore ploioase nu mi-au ajuns prea bine.

Ne pregătim să plecăm. E sentimentul ăla tâmpit. E aiurea! Mă gândesc că pentru Ninette este infernală de grea plecarea asta. Acolo e lumea ei; pentru mine e doar „oaza de relax”. Uneori mă bucur că nu am un loc al meu, așa cum e ăsta pentru ea. Sau poate dincolo de sentimentul ăsta confuz de la plecare, e pierderea mea. Pierderea mea pentru că nu am un alt loc în care să mă simt acasă în afară de „acasă la mama”.