... miercuri spre joi ...

Joi.

Sunt zile de joi care mă fac să plâng. Punct. Am început de o vreme să asociez zilele alea de joi cu Pleacă și de atunci îmi e mult mai ușor sau măcar așa pare, chiar dacă mereu am dureri de gât inexplicabile, nas înfundat și o voce altfel.

„ ... era miercuri spre joi, ne iubeam până la cer și înapoi ... ”

„Pleacă, mâine o să îmi treacă ...” urlă în boxe deși știu că nu e chiar așa, dar adevărul e că undeva după vreo săptămână, încet-încet chiar trece; mă reobișnuieșc, mă reacomodez mereu.
          Peste un timp vine iar acea noapte de miercuri spre joi, acea zi de joi, cu toate ale ei. Nu pot să zic că este ușor de trecut peste astfel de momente, dar  nici nu mă plâng pentru că e singura soluție, (mai ales că acum totul a fost așa ciudat, încât faptul că sunt iar singură în „lumea mea” chiar e aproape o binecuvântare :P ) deși pe undeva e frustrant și doare!!!

Așa e și acum... Vecinii ascultă, de nevoie, Pleacă de vreo două zile, fără să înțeleagă prea bine ceea ce se întâmplă, dar asta nici nu mai contează. Nu știu câte zile de miercuri spre joi vor mai fi trăite la modul ăsta, nu știu de câte ori voi mai asocia melodia cu trăirile care mă copleșsc în perioada asta.

Puteau fi oricare două zile, luni spre marti, marți spre miercuri sau duminică spre luni. Dintere toate „combinațiile” posibile a fost să fie „miercuri spre joi”. O fi doar o simplă coincidență? Poate, pentru că totul e posibil!!! Problema e că eu nu prea cred în coincidențe ...  :D