Mi-a fost așa dor de tine, de zâmbetul tău incât atunci când l-am revăzut nici nu am știut cum să reacționez. Da, aproape că nici nu mai știam cum arăți, toată lumea imi spunea că ai slăbit și mă așteptam să văd o fantomă in loc de tine, un schelet ce pare a aduce cu tine, când colo ce să descopăr, nimic schimbat, erai tu, aceeași pe care eu o știam atât de bine.
Bun, ne-am regăsit, ne-am și certat, chestiile noastre firești, obișnuite, care insă ucid câte puțin din suflet, care dor și lasă urme, dar care se uită la fiecare râset sincer al tău, la fiecare zâmbet, la fiecare clipa in care te văd. Nu știu să transmit sentimente in cuvinte mai ales că scriu gândindu-mă la tine, mai ales că știi că te iubesc și mai ales că știu că știi tot ce nici nu reușesc să spun. Că imi e dor de tine ar fi un pleonasm, că mă bucur de fiecare zâmbet al tău nu mai e necesar să zic, că esti parte din mine cred că iți dă oricine seama când incepem să aberăm, că te port în gând, o știi.
Că mă faci să iubesc fără speranțe, afli acum.
Că îmi e uneori dor de diminețile nostre terminate la prânz, de zilele intregi cu leneveală, de chicoteli, de mofturile tale și mesele noastre in pat, de Detectivii și țâr - țâr - țâr, de tot ce imi amintește de tine și păstrez în memoria jurnalului (când a mea obosește!!) incă pot să vorbesc la nesfârsit, dar oare ar conta?!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Vreau să-ți știu părerea :)