... la amintirea clipelor mele

• Știi senzația aia când vrei să împarți cu cineva povestea intâmplării care te-a uimit, a situației neprevăzute, a bucuriei adunate într-un zâmbet, a tot ceea ce ai mai bun, mai frumos, mai pur atunci in clipa aceea de povestit?
• Mă intreb dacă merită să impart cu cineva acele clipe furtunoase sau dacă nu e mai bine să păstrez doar pentru mine magia evenimentului. Pun mâna totuși pe telefon și sun. Sun. Sun o dată, sun de doua ori ... Aveam de povestit emoții în cuvinte, trebuia să transforim priviri în litere și evenimente în sunete. Rămâne doar sunetul nesfârșit al apelului căruia nu îi răspunde nimeni. Inchid intr-un final cu dezamagirea firească, un gol sufletesc și un zâmbet trist fabricat, care m-a insoțit câteva clipe după.
• Intr-un târziu, după ce magia disapre în învalmășeala situațiilor de zi cu zi iată că sună telefonul. Răspund. Mi se acordă cinci minute să vorbec. (Cât?!? Poate timp suficient pentru un salut mai lung, pentru un răspuns scurt la intrebarea - ce fac. !!!) 5 minute nu sunt suficiente pentru a descrie atâtea emoții, sentimente, pentru o povesti frustrări și ironii, și glume.
• Și atunci nu mai zic nimic, devin singurul meu complice și zâmbesc nostalgic. Nu mai zic nimic, vorbesc doar despre banalități și atât. Atât. Țin pentru mine tot, tot și zâmbesc timid dar sincer la amintirea clipelor. Clipele mele.