Ma recunosc, din pacate, si eu, de multe ori, in aceste randuri

“Mi-am dat seama că ţipetele există. Însă nu le auzim. Nu vrem să le auzim. Suntem surzi, iar cei care ţipă se chinuiesc să ţipe şi mai tare văzând că nimeni nu-i aude. Toţi îşi văd de treburile lor mai departe, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat, iar tu te simţi atunci ca o păpuşă dezarticulată. Ca să recapeţi senzaţia că eşti om, trebuie să observi un semn că te aude cineva. Altfel înnebuneşti. Şi ca să nu înnebuneşti, ţipi şi mai tare. Şi deodată observi că vocea nu te mai ascultă. Ţipătul a ajuns la limitele lui şi s-a frânt. Tăcerea a fost mai puternică decât el” (Viata pe un peron). E tulburatoare povestea care insoteste acest paragraf din capitolul al doilea al cartii mai sus amintite. Ne spune foarte multe despre partea mai putin insorita a naturii noastre umane. Pentru a nu-si pierde din intensitate, nu am dorit sa o redau trunchiata aici, iar pentru cei care nu au citit cartea, am sa va las placerea de a o descoperi singuri in intregime. Fugim de tot ce inseamna durere, disperare sau neputinta. Lasam ochii in jos si trecem grabiti, parca am avea de-a face cu o boala contagioasa de care ne este frica sa nu cumva sa ne molipsim. Poate ne rusinam un pic de atitudinea noastra indiferenta, dar avem grija sa alungam repede aceasta stare sau sa ne gasim imediat motive care sa o justifice: nu noi suntem vinovati, avem si noi propriile necazuri, daca fiecare si-ar tipa disperariile pe toate drumurile nu s-ar mai putea trai, etc. . Ma recunosc, din pacate, si eu, de multe ori, in aceste randuri. Pe de alta parte, de cele mai multe ori, mi se pare tot o ipocrizie si un fals idealism atunci cand “Interesul pentru sine e reproşat pe toate tonurile, de parcă lumea ar fi populată exclusiv cu oameni care se ruşinează să se uite în oglindă, care îi iubesc numai pe alţii, îi admiră numai pe alţii şi au despre ei înşişi o părere execrabilă” (Eul detestabil). Nu cred ca avem vocatie sau ca ne incape aura de sfinti pe majoritatea dintre noi. Totusi, a-i trata pe cei din jur ca si oameni mi se pare esential pentru a incerca sa ne ridicam si noi la acest statut. “Daca nu putem fi buni, sa incercam sa fim macar politicosi” (N. Steinhardt – Jurnalul fericirii). Si politicosi nu in sensul ipocrit de a fi detasati, distanti si reci. Stiti, nu cred ca trebuie sa ne asumam rolul de salvatorii ai planetei pentru a intinde o mana de ajutor. Nici macar nu cred ca trebuie sa oferim solutii. A asculta este, uneori, de ajuns. Si ma mai gandesc ce pret poate dobandi in anumite imprejurari o vorba buna. “Actul acesta gratuit si neeficace (din punct de vedere practic), “surplusul” acesta, inutilitatea aceasta nu reprezinta o vorba goala, ci buna” (N. Steinhardt – Daruind vei dobandi). Sunt unele lucruri care ne raman intodeauna de facut in ciuda imprejurarilor celor mai neprielnice sau adverse: o vorba buna, o strangere de mana, o privire incurajatoare sau un zambet care poate saruta un suflet. Preluare de pe: http://octavianpaler.ro/comentarii-si-citate/cu-un-zambet-poti-saruta-un-suflet/