Oglinzi paralele - partea întâi :)

Ideea asta cu „Oglinzi paralele … !” în două părți, a apărut că multe alte postări de la discuții banale.

Există oameni care nu mă cunosc și care nu mă înțeleg. Sunt departe de a fie genul ăla simplu de cunoscut și de înțeles. Dar îi apreciez pe cei care măcar încearcă :D

Și-având chef de povești, de scris povești, mi-am imaginat cum ar fi dacă …

 poza de aici!

...

Adică mi-ar plăcea (și acum sunt ironică!!!) să plec la 7 la servici și să revin acasă la mine (o cameră-nchiriată într-un super oraș - Timișoara, Cluj, Iași) pe la 5 și-un pic, să-mi fac clătite cu dulceață de vișine, să-mi deschid o carte și să citesc câteva pagini; să-mi calc un tricou și să-mi fac curățenie în sertarul cu șosete. Să mă bag în pat pe la 11 și-n pic iar la 5 jumătate să mă trezesc; să alerg în parc cu căștile-n urechi și gândurile mele hoinare. 

Să mă plictisesc așteptând un tramvai târziu și să plec pe jos, să ajung la service, să râd de copilul colegei și năzdrăvăniile pe care le-a făcut la grădi, să mă enervez pe idiotul ăla de coleg și să mă cert cu șeful :))

Și să plec la liniștea camerei mele, cu căștile-n urechi, într-o zi ploioasă de toamnă târzie, să intru să-mi iau o sticlă de vin, s-ajung acasă s-o pun la fiert și să-mi continui cartea lăsată neglijent pe jos ...

Ar fi o viață faină ... (va urma :D )

     Și cum evident trebuie să existe comentarii și alte întrebări, a urmat și o continuarea a discuției (partea a doua!) :)

     Eu nu înțeleg de ce le este greu oamenilor, în general, să zâmbească! :)

     Unii nu pot, ok! :)

     Alții n-au chef, ok! :)

     Ok, n-ai chef s-o faci, n-o fă!! Dar de ce te deranjează când altcineva o face, asta chiar n-o pot înțelege!      De ce te deranjează un zâmbet?! De ce te chinui singur omule, preferând doar să vezi fețe posomorâte și oameni nefericiți? De ce îți alimentezi singur niște frustrări?! :)