În oglinzi paralele - partea a două :)

Ideea poveștii în două parți e explicată aici - prima parte - acum e doar continuarea „oglinzilor paralele” :D

Pentru mine ar fi al naibii de plictisitoare ziua aia :)

Ar fi pe aproape bună o zi cea care mă trezesc la 6 și să constat că n-am blugii călcați, fierul și-a găsit să nu funcționeze, apă plată nu mai am în frigider și n-am cum să-mi fac nici măcar o cafea că-i oprită și apa curentă :)

Liftu-i blocat și cobor 7 etaje pe scari, ajung în stație fix în momentul în care a plecat tramvaiul! La covrigăria din colț e coada prea mare pentru a avea timp să aștept; ajung cu 15 minute-ntârziere drept în mijlocul unui haos total, aștept să treacă cele 10 ore printre niște oameni plictisiți, nervoși și agitați, (trăindu-mi propria poveste-n realitatea paralelă) nemulțumiți și aroganți :)

Intru și-mi iau un bax cu apă; mă împiedic, îmi rup tocul; problema liftului e în continuare nerezolvată, urc cele 7 etaje iar pe scări, cărând un bax după mine; nimeni, nici măcar un vecin să m-ajute :D

Apa cald-i oprită, fac un duș rece, mă ia frigul și durerea de cap îmi amintește că am uitat să mănânc în ziua aia! Și am așa chef de-o clătită ... O ard pe prima evident, mai coc două și-mi amintesc că borcanul de dulceață-i spălat de săptămâna trecută! Am niște covrigi sărați uitați printr-un sertar și-mi desfac o bere și seara pare a se liniști! Deschid televizorul, doi se ceart acolo-n legea lor, setez alarma ceasului și tot ce vreau este să dorm!

Aud telefonul prin vis, răspund adormită. „Tu” de pe un pat de spital îmi vorbești anesteziat! Mergeai liniștit spre casa ta și-un nebun a dat peste tine!

Și-atunci trec toate! :)

Și-n fața „ta” zâmbesc, făcându-te să râzi, povestindu-ți ce frumoasă a fost ziua mea și cât de bine m-am simțit eu înconjurată de toți acei oameni minunați.

Din răsputeri mă lupt să nu mă cert cu încompetenții aia care misună prin spital și li se zice asistenți sau medici. E trecut de 5 când pastilele își fac efectul și „te” calmezi și-adormi; și-apuc și eu să moțăi o oră pe scaunul de lângă tine. Sună alarma telefonului; îți scriu 5 cuvinte-n grabă și plec! Salut politicoasă asistentele și le zâmbesc :)

Și-avem așa nevoie să-mi zâmbească și mie cineva ... :)

Nu mai am timp să trec pe-acasă plec direct la service; „mă-mpiedic” de niște pici care se grăbeau la grădiniță și din glasul și râsetele lor mi-am luat toată energia! J

Deschid ușa și-mi salut colegii cu „Bună dimineața!” și zâmbetul pe buze :)

Și-aud cum mă bârfesc „Cum de zâmbește mereu?!” „Chiar nu s-a inventat ziua cu probleme și la ea?!”, „Neh, cred că ... !”, „Eu zic că ... !” și totul se învârte-n capul meu și eu am senzația că n-o să mai rezist mult!

„Nu le mai suport pe bârfitoarele astea, nu le mai pot auzi acum! Le zic, trebuie să le zic!” („Și-am stat o noapte în spital și i-am plâns durerea!”)

„ - Am cumpărat gogoși, cine vrea?!” :)

Nu le-am dat satisfacție, nu meritau să le zic problemele mele!

Și e abia 9 dimineață;

„Sper să „te” externeze azi nebunii ăia, că doar nu ești rănit prea grav, dă-le naibii de proceduri, tot acasă la tine-i mai bine! Chiar nu vreau să mai vin la spitalui ăla idiot, îmi face rău doar să „te” știu acolo!”

Și abia 9 și 3 minute ...

Pentru unii ziua abia-i la început, după o noapte bună și-un zâmbet la cafea! Eu în ultimile 33 de ore am dormit vreo două doar. Și e culmea, eu încă pot să vă zâmbesc în timp ce voi, oameni normali, mă bârfiți încrâncenați pe mine.

Plecând de la o discuție, una din multele discuții, una în care oamenii nu înțeleg de ce eu zâmbesc :) Pentru că pot, pentru că vreau!
Pentru că uneori să fii trist și încrâncenat nu te ajută la nimic :)

Și da, e doar o poveste :) Mi-era dor să scriu povești! :)