Clar, povestea lui Hachi m-a marcat într-un mod iremediabil; e un film mult prea sensibil, prea profund, prea din viață. Și real! Și mai ales real;
Mă gândeam zilele astea oare câți căței din Romania au o poveste asemanatoare cu a lui Hachi?! Câți dintre ei vor sfârși eutanasiați, pentru că își așteaptă ”stăpânul” într-o stație, sau gară?! Sau într-un alt loc?! Realități din astea sunt întâlnite peste tot (poate nu 9 ani, și poate nu cu aceeași loialitate ca a lui Hachi, dar pe undeva pe acolo), aceste suflete nevinovate, care transmit enorm și emoționează profund, care au un atașament special, necondiționat și permanent.
Nu ma refer la acei câini care aparțin cuiva în mod special, mă refer la acei câini ai nimănui, singuri, care își găsesc alinare în fața unei scări de bloc, acei căței care primesc mâncare de la localnici, de la copii, care nu au un stăpân ci mai mulți (nu mă refer la haitele de câini pregătiți în orice moment să atace, care latră zgomotos și care ar fi în stare pentru orice doar să își procure hrană); mă gândesc la acei câini care se țin de oamenii care îi hrănesc, tocmai pentru a le arăta recunoștință și respect (și care nu se feresc să intre în acțiune dacă cineva vrea să le facă rău). Câți astfel de căței vor fi eutanasiați?! Câți vor avea acest sfârșit?!
Nu sunt adepta păstrării câinilor pe străzi dar nici cu cea a eutanasiei!!! Clar, votez pentru adăposturi. Mi se pare uman și decent.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Vreau să-ți știu părerea :)