Citeam noaptea:)

L-am întâlnit pe Cioran întâmplător, eram prin clasa a XI a, la bibliotecă așteptam să îmi iau cărțile pentru care eram acolo și pentru a alunga plictiseala m-am apucat să îmi plimb privirea pe cărțile de lângă mine. Nu știu de ce, dar m-a atras ceva, și mult timp după îmi luam cărțile lui să le citesc; citeam noaptea pentru că nu voiam să mă deranjeze nimeni, iar Pe culmile disperării a produs la vremea aceea un cutremur interior la început, apoi între mine și lumea mea. De atunci nu am mai recitit-o, dar într-o zi o să o fac iar!

Eu sunt omul care voi râde în clipa supremă, în faţa neantului absolut, voi râde în agonia finală, în clipa ultimei tristeţi. Pe culmile disperării

Oricât m-aş lupta pe culmile disperării, nu vreau şi nu pot să renunţ şi să părăsesc iubirea, chiar dacă disperările şi tristeţile ar întuneca izvorul luminos al fiinţei mele, deplasat în cine ştie ce colţuri îndepărtate ale existenţei mele.

N-ar trebui să scriem cărţi decât pentru a spune în ele lucruri pe care n-am îndrăzni să le mărturisim nimănui.

Accept să fiu ultimul om, dacă a fi om înseamnă să semeni cu ceilalţi.

O tăcere abruptă în toiul unei discuţii ne readuce brusc la esenţial: ne dezvăluie ce preţ avem de plătit pentru a fi scornit cuvântul. Mărturisiri şi anateme