După 160 de ani ...

     Cuvintele care îmi vin în minte adunci când se aduce în discuție vorba despre Eminescu sunt atât de simple dar pline de emoție. Le-am învățat aproape fără să-mi dau seama în momentul când că sora mea se „chinuia!” să le rețină (face parte din avantajele de a avea o soră mai mare). Nu prea am reușit să învăț pe de rost multe lucruri în viața mea iar comentariile alea lungi de la orele de română chiar mi-au dat serioase bătăi de cap. Țin minte fraze „din școală!” pentru că mi-au plăcut, pentru că le-am găsit un înțeles și nu pentru că m-a obligat cineva (pentru o notă!) să le învăț. 
     Așadar,  îmi vin aproape mecanic în minte cuvintele „Eminescu manifesta de timpuriu pasiune în activitatea de păstrare și prelucrare a folclorului. Începuturile pasiunii sale pentru creația populara trebuie să le căutăm în îndepărtata copilarie a lui Eminescu, când mama îl vrăjea cu poveștile pe care i le spunea iar la Ipotești putea citi cărți profane și de istorie, fapt pe care îl mărturisește poetul însuși în poezia Trecut-au anii. 
„Trecut-au anii ca nori lungi pe şesuri 
Şi niciodată n-or să vie iară, 
Căci nu mă-ncântă azi cum mă mişcară 
Poveşti şi doine, ghicitori, eresuri,

Ce fruntea-mi de copil o-nseninară, 
Abia-nțelese, pline de-nțelesuri ... ”
     După ce mi-am dat seama că astea sunt cuvintele mele preferate în ceea ce îl privește pe Eminescu, am încercat mereu să mă leg de ele prin toate lucrările pe care a trebuit să le realizez. 
     N-am fost elevul ăla care să învăț pagini întregi ca mai apoi să le scriu prin lucrări cuvânt cu cuvânt. Mi-am asumat acest lucru și când privesc în urmă nu regret! Nu regret, pentru că îmi dau seama că metoda mea a funcționat mai bine decât metoda sistemului: nu țin minte informațiile alea pe care le-am învățat pentru note dar îmi amintesc informațiile pe care le-am învățat din plăcere.