Sunt închisă într-o colivie fără nici o șansă de evadare, fără nici o speranță că aș putea să zbor, să mă înalț în înaltul cerului, să zbor liber cu visele mele purtate pe aripile neștiute ale dorinței, să mă înalț și să cobor agale, să văd munți, și apele, și tot ce e verde și mă lasă să sper.
Mi se deschide larg ușa coliviei dar foarfeca ascuțită îmi taie aripile și practic deși sunt liberă acum sunt închisă mai strașnic intr-o lume necunoscută mie, fără nici o speranță, fără nici un viitor. Un viitor zugrăvit în negru, de unde lipsesc culorile, de unde lipsește orice urmă care ar putea să aducă un zambet, o speranță...
E bine! O să fie bine! Undeva , cândva în viitor! Care viitor, care cândva?!
Am crescut, am trecut prin mult prea multe lucruri neîmpărtășite nimănui, am suportat prea multă indiferență până acum, m-am rănit de prea multe ori cu simple cuvinte aruncate în neștire...
E suficient, poate e prea mult chiar, poate că nici nu contează cât e de fapt, dar contează că azi vreau și azi imi doresc... Nu, nu îmi doresc cuvinte, nu vreau posibilități, nu vreau nimic din ce a fost până acum. Vreau fapte. Vreau cuvinte puse în practică. Vreau cuvintele frumos îmbrăcate să prindă și contur. Vreau. Acum , nu maine, nu in viitor. Vreau acum...
O să mai treacă însă mult până când acest vreau o să se transforme în am, pentru că într-o Romanie în haos, într-o țară unde mult prea puțin e cum ar trebui să fie totul pare mult prea utopic...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Vreau să-ți știu părerea :)